Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tipuri de rădăcini

        de Cătălina Haşotti

Ce frumoasă şi graţioasă era ea în tinereţe. Înaltă, suavă, delicată, cu muşchi prelungi. Îşi dorise să ajungă balerină. Urmase cursuri de balet şi avea acea latură emoţională şi de voinţă pe care o balerină trebuia să o aibă. Dar tatăl ei, chirurg renumit pe vremea lui Ceauşescu, s-a opus cu vehemenţă. Fata lui trebuia să ajungă medic, aşa cum cerea tradiţia familiei lor. Aşa că visul Sarmisegetuzei se spulberă. Îşi rată cariera de balerină, se resemnă şi în ultimul an de liceu se apucă să înveţe serios anatomia şi chimia. Desigur că o ajutaseră mai ales meditaţiile profesorilor universitari de prestigiu pe care tatăl ei îi cunoştea bine şi pe care părinţii le-au plătit cu generozitate. Luă examenul de admitere printre ultimii, dar părinţii erau convinşi că va termina facultatea printre primii. Important era că fata asistase la disecţii şi făcuse faţă cu brio. Adică, aşa graţioasă şi delicată cum era, nu leşinase. Trecuse deci primul mare test.

Sarmi, cum îi spuneau cei apropiaţi, se strădui în anul întâi să ia note bune, dar nu reuşi. Era prea mult de învăţat. După ce pică primele examene, tatăl a început să-şi pună în funcţiune relaţiile şi i-a pistonat pe profesorii lui Sarmi în toţi cei şase ani ai ei de facultate. Ar fi trebuit să fie binevoitori şi să-i ajute fata să treacă examenele. Mulţi dintre ei îi erau datori cu câte ceva. Dar, ca peste tot, erau şi excepţii.

Cât l-am urât pe profesorul ăla renumit cu care am fost nevoită să dau examenul de probă practică. Dintre toţi, pe el l-am urât cel mai mult. Am avut de făcut şi de interpretat un tuşeu rectal. Eu nu ştiam pe-atunci sensul acestor termeni. Nu ştiam ce să fac şi ce să interpretez. Îmi amintesc perfect cum se uita la mine cu ochii lui globuloşi. Ce faţă buhăită avea. Mi-a lăsat timp de gândire, m-a pus să-i explic ce e rectul, despre care aveam o vagă idee. Pe urmă m-a pus să-i traduc verbul „toucher”. După cum l-a pronunţat, mi-am dat seama că e în franceză. Dar eu n-am făcut deloc franceza în şcoală. I-am şi zis asta, cu voce stinsă. Muream de frică şi el vedea că aşa e. M-a hăituit ca pe o pradă, nenorocitul. M-a umilit ca să se răzbune pe tata, propunându-mi un târg. Aş fi putut să-l dau în judecată pentru asta, dar n-am făcut-o, că până la urmă mi-a dat cinciul. Şi ticăloasa aia de Sorina pe care o credeam prietenă. Ca să ia zecele, în loc să facă tuşeul pe mulaj l-a făcut pe mine. Plus că ea avea pe bilet un alt subiect. Că buhăitul mi-a zis: „Uite ce facem. O punem pe colega ta de-alături să-ţi facă un tuşeu rectal. Dacă accepţi şi ea ştie să-l efectueze în mod corect pe tine, ea o să ia zece şi tu treci examenul”. Am acceptat, ce era să fac. Mironosiţa de Sorina i-a cerut globulosului să-i dea o mănuşă chirurgicală. Atunci m-am prins ce-avea să-mi facă, dar n-am refuzat. Ştiam că dacă refuzam nu mă mai trecea buhăitul în vecii vecilor. Ce zâmbet satisfăcut avea pe faţă. Şi porcul de Tiberiu la fel. Noroc că numai el şi cu Sorina mai erau în sală. Fandosita, mă mai şi ruga, de parcă aveam de-ales. „Te rog, pune-te pe patul de-alături şi dă-ţi pantalonii şi chiloţeii jos!” Am îngălbenit şi l-am văzut pe profesor cum încuviinţa din cap în semn că trebuie s-o ascult. Tremuram ca o frunză. Mi-am muşcat buzele şi nu mi-am ridicat niciun moment privirea. Ştiam că ochii celor trei erau aţintiţi pe mine. Mi-a spus apoi să mă aşez pe lateral cu coapsele flectate spre abdomen şi a cerut să i se lubrifieze indexul. Pe urmă, după ce mi-a băgat degetul arătător în anus, a-nceput să-i turuie ăluia. „Domnule profesor, constat o contracţie reflexă a canalului anal. Nu prezintă hemoroizi interni, fistule anale, nici abcese ale marginilor anusului ori fisuri anale. Totul este în regulă.” Pentru nenorocită totul era în regulă, dar pe mine în timp ce mă-mbrăcam m-au podidit lacrimile, oricât am încercat din răsputeri să mi le opresc. Ticălosul, după ce-a anunţat că Sorina a luat zece, ca să mă umilească şi mai mult, de parcă nu era de-ajuns, mi-a urat să efectuez în timpul strălucitei mele cariere de medic cât mai multe tuşeuri rectale. Şi să le fac corect şi cu simţ de răspundere, aşa cum a făcut Sorina. Am încercat din răsputeri să-mi revin din şoc. M-a consolat totuşi mai ales gândul că nu mai aveam decât puţin până terminam nenorocita de facultate. Urma să scap, în sfârşit, de profesorii pe care îi uram şi mai ales de colegi, pe care îi uram şi mai tare.

Soţul ei îşi scosese de ceva timp nasul din carte. Dăduse peste pasajul în care se vorbea despre epiziotomie şi gândul i-a fugit la prima lui sutură după ce o femeie a născut. Nu mai era sigur dacă a fost bine ce pusese atunci în aplicare, adică acea „cusătură pentru soţ”. Despre ea îi vorbiseră în facultate profesorii în cursurile lor, dar asta fusese cu foarte mulţi ani înainte. Iar astăzi doctorul ştie că această sutură este un subiect controversat în lumea medicală

În comuna cu şapte sate, prin care doctorul Tupilac trebuia să se deplaseze cu o căruţă trasă de un cal negru şi vânjos, era iarnă grea. Nu toţi bolnavii puteau să ajungă în sărăcăciosul cabinet din comună şi atunci se ducea medicul la ei. Nămeţii de zăpadă erau aproape cât casa. Gravida căreia îi sosise sorocul locuia la vreo cinci kilometri de dispensar. A stat sărmana două zile în chinurile facerii şi n-a reuşit să nască. Moaşa i-a dat nucă pisată amestecată-n ţuică, a pus-o să sară de pe masă ori să ridice obiecte grele, dar femeia era din ce în ce mai sleită de puteri, nu se mai putea mişca şi abia dacă mai apuca să scoată câte-un ţipăt de durere. Soţul ei a mers la preotul satului care avea telefon, că de celulare nici vorbă pe-atunci, explicându-i domnului Tupilac în ce situaţie fără ieşire se găsea nevasta lui. Medicul a fugit la primarul comunei şi i-a cerut acestuia să îi mobilizeze pe săteni să cureţe drumul de zăpadă. Chiar şi doctorul a pus mâna pe lopată, cot la cot cu ceilalţi. În urma lor venea primarul care conducea o căruţă cu doi boi, neuitând să le spună oamenilor la fiecare minut că trebuie să se grăbească. Haideţi mai repede, oameni buni, repeta el, că ne moare femeia şi copilul.

Domnul Tupilac a examinat-o rapid pe femeie, i-a făcut o injecţie şi i-a spus că trebuie să urce în căruţă să meargă la dispensar. Deşi dispensarul de ţară ducea lipsă de o bună parte din aparatura medicală necesară şi de unele ustensile de bază, după ore bune de luptă, femeia a născut un băiat sănătos şi plângăcios. Când au auzit plânsetele copilului, toţi sătenii care deszăpeziseră drumul şi care aşteptaseră pe holurile dispensarului au răsuflat uşuraţi şi au scos chiote de bucurie.

Am cusut-o pe femeie cu meticulozitate. Soţul ei de câte ori mă vedea după aceea, făcea temenele în faţa mea şi nu uita să-mi reamintească de fiecare dată, uneori în gura mare ca să audă şi sătenii, ce mândru şi fericit era el. „Domle doctor, să trăiţi, îmi zicea. Mi-aţi cusut muierea aşa de fain, că acu are o păsărică de mi-e mai mare dragu’ de ea. Să vă dea Dumnezeu sănătate, domle doctor, să trăiţi, să trăiţi!” Şi iar se apleca până la pământ. Eu glumeam şi-i spuneam că am avut şi materialul clientei bun, din stofă fină. Copilul şi lăuza erau sănătoşi, da’ eu tot mă mai duceam pe la ei să văd cum le merge. Pe urmă săteanul cu nevasta şi cu bebeluşul lor au plecat din sat, fiindcă părinţii lui Gelu se prăpădiseră într-un accident de maşină. După înmormântare s-au mutat departe, în casa şi gospodăria decedaţilor.

La un an de la naşterea copilului, pe când stăteam de vorbă cu un sătean în faţa dispensarului, când mă uit mai bine văd pe drumul de ţară o căruţă cu un butoi în ea. Pe butoi, un bărbat, iar lângă el, o femeie cu un copilaş. Căruţa s-a oprit în dreptul dispensarului. S-au dat jos, iar Gelu a făcut rapid două-trei temenele. Şi-a scos şi pălăria înaintea mea, săracu’. „Dom’ doctor, mi-a spus, noi ne-am mutat în grabă şi n-am mai avut timp să mai trecem pe-aci. Da’ acu’, că ne face azi copilu’ un an, am zis că e musai. În butoiul ăsta am adus nişte ţuică, nu m-aţi refuza că e ţuică bună, să beţi de ziua băiatului. Şi mai e ceva, domnu’ doctor. Muierea mea iar e grea. Noi acu’ suntem la alt doctor, da’ vă rog tare frumos pe domnia voastră, vorbiţi cu el s-o lase să nască tot cu dumneavoastră. Nu de alta, da’ tare mi-e teamă să nu i se strice păsărica.” Doamne, ce-au mai râs toţi care l-au auzit!

Astăzi doctoriţa Sarmisegetuza Tupilac e în tura de după-amiază. Este ora 17.30. În alte zile când lucra de după-amiază de mult timp era acasă la ora asta. Când avea pacienţi mai puţini ori deloc, pleca înainte de terminarea programului. În lipsa doamnei doctor, asistenta ei făcea tot ceea ce făcea şi doamna Tupilac. Dar acum, cu gripa asta, iar este holul din faţa cabinetului medical plin de bolnavi. Nu mai are răbdare. Iese să vadă cam câţi pacienţi mai sunt în holul îngheţat. Ce bine că în cabinet este cald. Se sperie de ce vede. „Aoleu, ce mulţi sunteţi. Să fie clar, cei care nu aveţi programare, nu intraţi!” „Doamnă doctor, zice unul mai îndrăzneţ, am încercat şi ieri şi astăzi toată ziua să vă sun ca să mă programez, dar nu răspundea nimeni. Nu am nevoie decât de o trimitere la orl. Ştiţi că eu vin la dumneavoastră doar ca să ne daţi trimitere la medicii specialişti, că ne-am săturat să dăm o grămadă de bani la medicii privaţi. Doar plătim ceaseul.” „Nu intră decât cei cu programare. Ceilalţi veniţi altădată, ce nu-nţelegeţi?, că doar nu sunteţi chinezi. Azi este şi sărbătoare, e Sfântul Nicolae. Nu văd pe nimeni măcar cu un buchet de flori. Hai, să intre următorul.”

Pacienţii se privesc întrebători unul pe altul. Pe ea parcă o cheamă Sarmisegetuza, nu Niculina ori Nicoleta. Câţiva, mai ales cei fără programare, fug la Carrefour-ul din colţ.

În cabinetul doctorei intră o femeie cu ochii înroşiţi, cu respiraţie şuierătoare, cu faţa congestionată. Îşi aminteşte de ea. Niciodată nu i-a adus nici măcar o floare. Îi spune să ia loc pe scaunul care se află la câţiva metri de ea. Femeia încearcă să îi explice că astăzi nu s-a dus la serviciu pentru că încă din timpul nopţii începuse să facă febră şi îi era rău. Vrea să îi arate un antitermic pe care l-a luat şi se apropie ca să i-l pună pe birou. Doamna Tupilac văzând-o apropiindu-se de ea, îi strigă: „Aoleu, nu te apropia de mine, nu vezi ce gripată eşti?”.

Femeia se îndepărtează rapid, dar nu rezistă şi şopteşte aşa, ca pentru sine: „În meseria asta dacă n-ai vocaţie, mai bine nu te faci medic”. Doamna Tupilac o aude şi îi aruncă femeii priviri tăioase. Se abţine, nu îi dă nicio replică, dar îi spune, încercând să fie cât mai calmă: „Uite ce faci dumneata, doamnă. Te duci frumos la un cabinet particular ori la Spitalul de Boli Infecţioase şi îmi aduci un test de gripă. Până nu vii cu testul nu îţi dau foaia de concediu medical. Este clar? Hai, du-te, că mai aşteaptă şi alţi pacienţi”. „Dar, doamna doctor, e vineri seară. Pe cine mai găsesc eu la Infecţioase? Nu-mi daţi nici măcar o reţetă?” „Nu-ţi dau nimic până nu aduci testul de gripă. La revedere!”

© 2007 Revista Ramuri